Eram copii. Mergeam la tara. In satul tau natal. Locul, de unde iti tragi radacinile.

O saptamana din an, era rezervata pentru asta. Pentru intoarcerea la origini.

Era frumos la tara. Ne placea. Dormeam pe o saltea de paie, intr-o casa mica. Seara, aprindeam o lampa cu petrol. Afara, cantau greierii si ne luminau licuricii. Iar noi, stateam in tinda, la povesti. In tinda, o bolta de vie. Care mirosea divin. In fiecare dimineata, imi luam micul dejun, direct din bolta. Struguri albi si negrii, spalati doar de stopii de ploaie.

Ma adorai, asa, mancand struguri, direct din vie.

Ma adorai, oricum!

Ma tineai din scurt, dar ma si adorai, in acelasi timp. Poate, din acest motiv, ma si tineai asa?!?

Uneori, mi-ai frant aripile, de-atata grija si de-atata posesivitate. De teama, sa nu ma pierzi. Sa nu ma pierd prin lume...

Ma stiai, asa de bine!!!

Ma simteai, asa de bine!!!

Suflet calator...

Ma voiai aproape. Stiai, parca, ca avem prea putin timp!

O dragoste foarte pasionala tata-fiica! Dar si foarte posesiva! Eram suflete gemene. Asa cred.

Erai ca o closca. Copiii tai, trebuiau sa-ti fie aproape. Nu aveam prea multa libertate. Totul, dintr-o grija exacerbata. Un leu veritabil! Asta erai.

...Dar, sa ne-ntoarcem la struguri. La casa de la tara. La satul tau natal. 

Un sat mic, dar o comuna cu greutate. O comuna, in care s-a nascut, un mare scriitor roman. Prieten de-al tau. Ati copilarit impreuna, asa cum copilareau toti copiii dintr-o asezare sateasca.

Ei bine, una din zilele saptamanii, duminica, de obicei, era rezervata vizitarii surorii tale si familiei acesteia, in satul vecin, din aceeasi comuna. Ne imbracam frumos, cu cele mai noi haine si plecam asa, ca scosi din cutie, "sa ne vada satul". Noi, copiii, ne tineam de mana. Ocupam toata strada. Sase copii. Patru ai tai, doi ai fratelui tau iubit. Mandria ta! Noi, toti!

" - Ai cui sinteti, ma? "

Aproape la fiecare poarta, era cineva. Iesea "satul" la poarta, duminica.

Si noi, toti, imbracati frumos; frumosi si de la Dumnezeu si mostenindu-va pe voi, parintii. Mergeam, pe drum la deal! Mandrii tare. Copiii in fata, tinandu-ne de mana, parintii in spate...Frumosi si ei...Chiar, foarte frumosi. Parca erati doi actori din filmele americane! Frumosi si mandrii.

" - Care sint ai tai, Marine?

  - Astia patru.

  - Sa-ti traiasca!

  - Sarumana! Bine, sanatosi? Ce fac ai batrani? "

Asa, decurgea calatoria noastra, pe drum la deal... An de an. Trei kilometri. Mers la pas, incet, cu dese opriri.

Matusa ne astepta cu nerabdare. Si toti, ai ei. De fiecare data, ajungeam cu intarziere. Dar, ce bucurie!!! Ce fericire, cand ajungeam!!! Venea fratele ei favorit! Cel mai mic dintre frati. Plecat la oras...Era o legatura stransa intre ei. Se iubeau tare mult. Nu stiu care iubea mai mult, el, sau ea...Parea, ca in cazul lor, exista egalitate.

Si, uite-asa, ne strangeam zece oameni. Taiau cocosul. Cel mai mare si mai frumos. Faceau focul. Un tuci...Pe el, un ceaun... Facea matusa o ciorba !!! Mama o ajuta. Nu taiau cocosul inainte sa ajungem noi, ne asteptau. Intindeam o patura in spatele casei, sub nuc. Pana se facea ciorba, noi, copiii, inspectam zona. Via, dealul, padurea din spatele casei, cotetul gainilor, al porcilor, al cainilor. Totul, era inspectat, an de an. Apoi, jucam pitulusul. Ne stigau la masa. Alergam. Ciorba mirosea demential. Mancarea a fost, intotdeauna, mai buna, facuta la tuci, mirosind a vreascuri...Dupa cateva ore de alergare, morti de foame, fiind...Si multi. Mancarea are alt gust, cand o mananci cu oamenii dragi. Eram la picnic...

Picnicurile astea, mi-au colorat copilaria. Reprezinta, una dintre cele mai frumoase amintiri, ale mele, din copilarie.

S-au dus, cu randul, unchiul, tata, matusa...Nucul, a ramas la locul lui. Dar, nu-mi place, la fel de mult, sa mai merg acolo. Fara oamenii acestia, locul acela si-a pierdut farmecul. Vreau, sa-l pastrez in inima mea, asa cum era atunci, cu oameni, cu tot. Cu energia lor. Cu rasul cristalin, al copilariei.