N-am apucat sa o cunosc suficient. Nu atat, cat mi-as fi dorit. Desi, am fost de nenumarate ori in casa ei. A fost si ea odata, sau de doua ori, la mine. Am invitat-o, sa-mi vada apartamentul. Mi-a vopsit niste scaune, pe care le pastrez si azi pe balcon. Le-a dat cu grund si le-a vopsit apoi intr-o culoare mai inchisa, asa cum mi-a placut mie.
Ce stiu despre ea, este ca era o femeie foarte harnica. Imi parea foarte puternica, impunatoare. Gatea foarte, foarte bine. Era o bunica si o mama grijulie si foarte iubita. Care si-a invatat fiica si nepoata sa pretuiasca familia, ca si entitate si sa iubeasca.
Un om aparte.
De fapt, intreaga familie este asa. Au crescut cu un anumit cult al corectitudinii, al respectului de sine, dar si al respectului pentru ceilalti, un cult al uniunii familiei.
Ea m-a cunoscut mai bine. Asa cred. Altfel, de ce sa-mi fi incredintat mie, grija nepoatei sale?
Este, cred, cea mai mare responsabilitate care i se poate incredinta, vreodata, unui om.
Mi-a incredintat-o pe nepoata ei...
" Sa ai grija de ea!"
Asa mi-a spus.
Ultima ei rugaminte. Singura ei rugaminte la mine, de fapt.
Daca m-ai zugravit atat de frumos, incat sa aiba asa o incredere in mine, sa nu ma lasi, prietena draga!
Ajuta-ma, sa am grija de tine!
Ajuta-ma, sa-mi pot tine promisiunea!
O promisiune care ma responsabilizeaza, dar care ma si valorizeaza.
Iti multumesc, buni, ca ai avut incredere in mine!
Iti multumesc si te rog, sa ne veghezi, de acolo de Sus, din Cer.
Nu ne lasa nici tu!
22.08.2020