O casa cu pridvor. Pe o alee paralela drumului principal, intr-o comuna destul de bogata. O comuna la poalele dealului.

Casa noastra, a familiei, ca suntem familie numeroasa, din fericire, mostenita de la bunici, se mai situeaza si la baza padurii de salcami si stejari. Nu tu casa la stanga, nu tu casa la drepta. Doar lanuri de porumbi si uneori, lucerna.

Dupa aceste lanuri, ne invecinam la dreapta cu doua case, apoi cu o livada veche si cam parasita, apoi cu o alta casa.

La stanga lanuri de porumbi, de obicei, o livada micuta de pruni, apoi se face un drum, putin mai in spate, care da spre cateva case. Nici nu stiu, cati oameni or mai locui acolo.

In fata casei, cativa corcodusi. Si tot porumb, din cate-mi amintesc. In orice caz, nu vreo locuinta.

Ce poate fi mai frumos, decat sa ai o casa, in curtea careia sa poti, sa faci ce vrei?!? Fara sa fii stresat, ca te vede sau ca te aude vreun vecin.

Casa e frumoasa. Refacuta de unchiul nostru, de curand. Alba, ca o mireasa. Pridvorul, seamana cu o fusta cu motive populare. Parca are asa, o dantela, la braul de lemn.

Drumul din fata casei are un farmec aparte. Acum s-a asfaltat si e frumos. E curat. Dar, inainte de a fi asfaltat era din pamant. Un pamant galben, ca asa e pamantul pe-acolo.

Mie, imi placea drumul acela, pe vremea copilariei. Pe atunci. nu circulau masini pe-acolo, decat foarte, foarte rar. Mai trecea cate-o caruta. Dar, tot rar. Drumul era destul de accidentat, mai ales dupa ploaie. Santuri, santuri.

Alergam desculti pe drumul acela, cat ne tineau picioarele. Cel mai mare farmec, il dadea locului, faptul ca nu eram la sosea si puteam alerga in voie, inainte si-napoi. Si faptul ca la doua case de noi, era livada. Mere si prune. Nu cred, sa fii mancat fructe mai bune decat acelea. Erau ale colectivului, dar ne serveam in voie. Mai pe furis, asa...Faceam, chiar si gem din prune. Foarte gustos. Si pretios. Era micul nostru dejun, toata iarna. Acum e-n paragina. Nu se stie, a cui o fi. Eu, una, nu stiu. Dar, pacat de ea. Pe drumul spre livada, in curtea uneia dintre case, era un corcodus foarte, foarte inalt, cu niste corcoduse galbene mari si gustoase. Cele mai bune corcoduse, ever. Si acum le duc dorul. Caut corcoduse in piata, la tarani, daca va vine-a crede! Sa cumperi corcoduse...

Si, cum va spuneam, stam la poalele padurii. Mai exact, cum iesim pe poarta din spate a casei, mai intai un lot de porumbi, o vie micuta, asa vrea 30 - 40 de metri, nu mai mult, apoi dai fix in deal.  Si urci. Treci pe langa micuta padure de salcami si ajungi la padurea de stejari. Ador aceasta padure. Ghinde cazute peste tot, umbra...Si nu prea cresc buruieni, pe sub stejari. Mie, nu prea-mi plac buruienile. Daca-ar putea cineva, sa ma arunce cu o prajina, direct in padure, ar fi perfect.  Ascund tot felul de animalute neprietenoase, acele buruieni :). Cand eram mici, mergeam cu parintii sa culegem mure, macese si manatargi. Manatargi, doar daca se-ntampla sa ploua. Oricum, nu era an sa nu vizitam padurea, cand ajungeam la tara. La fel facem si acum. Cand ajungem acolo. Mai ales, de Paste. O luam incet spre deal, dupa o masa copioasa. Va dati seama... Cu burtile pline.

S-au schimbat unele lucruri la tara la mama, ca despre comuna ei natala este vorba, insa, farmecul a ramas. Putin modificat, dar este un loc aparte. Mai trec masini pe la poarta, trece si cate-un motor, mai in viteza, insa dealul este la locul lui. Padurea, din fericire la fel...Manatargi n-am mai vazut, dar nici n-am fost dupa ploaie. Si mai este ceva. Locul este viu, este populat. Caci, merg des acolo unchiul, matusa, mama...Iar, locul, este foarte ingrijit. Si stiti, cine-i mai da farmec? Verisorii mei si, mai ales, nepotii. Locul acesta, capata farmec, sub picioarele desculte ale copiilor.