Ma uitam cu jind, la toti ciresii, din curtile oamenilor.
Imi doream sa mananc cirese proaspete, culese chiar de mainile mele.
La ciresul de langa casa, ma uitam zilnic. De cand, ciresele incepeau sa se pirguiasca, pana se coceau. Ce zic eu, de cand incepeau sa se parguiasca!?! De cand, inflorea ciresul...Un cires inalt, drept, elegant. Plin de flori, primavara. Cunosteam, fiecare etapa de dezvoltare, a lui. Cand fructele incepeau sa se coaca, le priveam zilnic. Apoi, ma uitam, prin ulucile gardului de lemn, in gradina.
Proprietarul curtii(si al ciresului), sta aproape zilnic in curte, pe un taburet mic. Din acela, cu doua picioare...
Ma vede ca ma uit...Pare, ca pandesc. Ca vreau sa urc, pe furis, in cires.
Ei bine, nu m-as sui. N-as avea cum. Este foarte inalt, n-ai cum sa ajungi, nici macar la poalele lui, fara scara.
Anul trecut, nu l-a cules nimeni. Fructele s-au innegrit in cires, apoi s-au uscat.
Anul acesta, n-a mai fost asa. L-au cules.
Intr-o zi, cand ma intorceam de la munca, m-am uitat spre el, cu coada ochiului, ca de obicei. Veselia lui, disparuse. Nu mai avea ochii aceia rosii, atat de vii. De trunchiul copacului, era sprijinita o scara. Am inteles, atunci...Fusese cules.
Anul acesta, dupa mai bine de douazeci de ani, am fost invitata, in sfarsit, la cules de cirese. In alta curte. Un alt cires. La fel de frumos, de inalt si mandru. Plin de poame. Le-am mancat nespalate. Asa, direct de pe treptele scarii...Mai puneam in plasa, mai bagam in gura... Savuroase!
Ce cadou frumos, de ziua mea!
Sa mananc cirese, direct din cires...
Multumesc, Dragilor!
Multumesc, Ciresule!!!