Dimensiunea timpului

Sunt zile si zile. Unele mai lungi, altele mai scurte.

In vremea pandemiei, parca orele nu-si mai incapeau "in haine". Devenisera dintr-o data prea lungi. Si unii dintre noi, se uitau obsesiv la ceas, asteptand parca, sa treaca timpul mai repede. Sa treaca zilele, astfel incat sa ne revenim din nou la viata normala.

Si zilele au trecut.

Nu ne-am revenit de tot, dar ne-am intors la vechile obiceiuri. Ore-n sir petrecute la terase, ori prin oras, foarte putin timp petrecut noi cu noi. Zilele au inceput iar sa alerge, mai ceva ca la maraton.

Suntem campionii orelor pierdute. Si fara sa ne dam seama, ai vietilor pierdute. Caci anii trec pe langa noi, in mare viteza. Iar noi, nu mai constientizam ca insasi viata trece pe langa noi.

Observam doar intamplator, ca au crescut copiii prietenilor nostrii, mai ieri, ei insisi copii. Ca a fost finalizat un pasaj subteran, de-acum, de mai bine de 4-5 ani, iar atunci cand era in constructie, ni se parea un termen prea lung de 3-4 ani, pana la finalizare.

Observam ca anii copilariei noastre, au capatat parfum de vintage si par desprinsi din povesti. Avem deja, cel putin o poveste de viata.

Am evoluat odata cu timpul, dar parca mai mult din punct de vedere al tehnologiei. Cu siguranta si din punct de vedere al mentalitatii si al stilului de viata.

Mancam la restaurante mai scumpe, nu prea ne mai place la "impinge tava", cum ne placea pe vremea adolescentei sau studentiei.

Mergem cu taxiul, nu prea ne mai plac mijloacele de transport in comun. In vacante preferam calatoria cu avionul sau masina. Am uitat cu desavarsire, de mersul cu trenul sau autobuzul.

Ne imbracam cu haine "de firma".

Toate astea le-am observat acum cateva luni, pe vremea cand orele nu-si mai incapeau "in haine". Cand am avut timp pentru meditatie. Cand am avut timp pentru a privi inapoi.

Acum nu mai avem timp pentru reflectii. Orele se pierd prin "hainele" care par prea mari pentru ele. Nici nu stim cum trec zilele.

Ne trezim ca aproape a trecut un an. Mai ieri, purtam cu noi energia inceputului de primavara, a nerabdarii de a iesi la soare, a nerabdarii deschiderii teraselor. Azi, pare ca purtam pe umeri nostalgia inceputului de toamna, a senzatiei unei primaveri pierdute si a unei veri, mult prea scurte. Dar purtam si amintirea unor zile in care timpul parca a stat in loc. A unor zile in care unii dintre noi s-au plictisit, iar altii s-au regasit. Si au regasit, nu numai Eu-l lor interior, au regasit parfumul copilariei si al vremurilor trecute, peste care se asternuse praful.

Ce bine-ar fi, sa nu lasam praful sa se aseze din nou! Si sa nu lasam orele sa se piarda prin haina timpului, care pare parca prea mare. Este o iluzie.

Ce bine-ar fi sa gasim intelepciunea de a pretui fiecare secunda, fara a ne plictisi si fara a trece orbi prin viata!